Uitându-ne în urmă, la tot ceea ce s-a întâmplat în ultimul an, pandemia și coronavirusul au apărut deodată și nu atât ele cât modul în care au fost instituționalizate și gestionate în societate (și nu doar la noi) au distrus complet cursul vieții, așa cum era ea. Au stricat relații, au introdus nesiguranță, precaritate și teamă, totul în numele unei autorități și al unor instituții complet deconectate de societate.

Văd în continuare atât în media cât și în interacțiunile online și offline multă lume nedumerită cu privire la motivele pentru care unii ajung să eludeze reglementările, de la purtatul măștii la declararea simptomelor, și observ adâncirea unor clivaje care duc la dialoguri ale surzilor fascinante dar, în același timp, înfricoșătoare prin consecințele pe care le pot avea pe termen lung.

Răspunderea, în discursul public, reia ceea ce transmite autoritatea și aruncă vina asupra individului. De parcă nu aveam destule lucruri pentru care să ne învinovățim, acum devenim subit criminali pentru unul sau altul indiferent de ce parte alegem să fim. Dacă nu purtăm mască și nu respectăm restricțiile, suntem vinovați de statisticile sinistre cu care suntem intoxicați de mai bine de un an, și ajungem chiar ucigași potențiali, pentru că ne facem deodată vinovați de posibila îmbolnăvire a celor apropiați.

Dacă purtăm mască și ne vaccinăm, ba chiar devenim cetățeni model și propovăduim miracolul medicinei moderne, suntem la fel de vinovați pentru că încurajăm tratamente experimentale, dictatura medicală, și pentru că îi îndemnăm poate chiar la moarte pe cei dragi pe care îi convingem să ne urmeze exemplul.

Am avut neplăcerea să observ mostre din ambele tipuri de comportament în ultimele luni, atât de virulente și de absurde uneori încât îmi vine să nu mai citesc nimic pe tema aceasta.

Pe de altă parte, nimeni nu pare să poarte vina pentru deconectarea completă a măsurilor și discursului medical de stat despre coronavirus de realitatea socială și de multe ori chiar de logică. După cum nimeni nu pare responsabil pentru ceea ce se întâmplă de toți cei lăsați de coronavirus în plan secund, evacuați din sistem și lipsiți de îngrijire medicală, fie direct, ca la Foișor, fie indirect prin ridicat din umeri și/sau ignorat ce nu e covid-19.

Moartea mi se pare poate cel mai bun exemplu de ignorare a realității sociale de către autoritatea cvasi-medicală (încă îmi e greu să definesc cine sau ce ne conduce de fapt acum). La începutul pandemiei, în perioada stării de urgență, diagnosticul de covid-19 devenise cvasi-echivalent cu o moarte. Diagnosticul ducea la întreruperea oricăror procese sociale normale, și la înghițirea pacientului de către o gaură neagră medicală din care putea să iasă fie așa cum a intrat, fie cu alte probleme de sănătate -pentru că pandemia nu a curățat spitalele de infecțiile nosocomiale, fie să nu mai iasă deloc. Prin deloc înțeleg un sicriu închis. A fost astfel instituționalizată o nouă practică a morții, depersonalizată, al căror singuri beneficiari au fost cei care au decedat datorită infecției cu coronavirusul cel nou.

Recent, aceasta a ajuns în centrul atenției, aflându-se că decedații de covid-19 erau băgați într-un sac, dezbrăcați, și puși direct în sicriul închis. În mod evident, lumea a fost scandalizată și s-a mai erodat încă puțin încrederea în noua conducere și în autoritatea medicală. Mii de oameni au murit așa, înghițiți de un sistem care nu este cunoscut tocmai pentru eficiența lui, rupți deodată complet de familie și prieteni, (pe) care nu au mai reușit să îi vadă niciodată. După ce că restricțiile au modificat practica înmormântărilor, care au fost dintotdeauna evenimente extrem de importante pentru familie și comunități (reducând până la absurd numărul participanților, într-o vreme), legislația a reușit să deconecteze complet moartea de covid-19 de spațiul social. Sau de cel uman, pentru că, până la urmă, death is only human. Dar pentru bolnavii de covid a devenit altceva.

O moarte obscură, neclară și lipsită de transparență și de sens. O moarte absurdă, fără posibilitatea de a jeli sau de a-ți lua la revedere. O moarte în izolare.

De ce a părut să ia pe toată lumea prin surprindere? La o primă vedere, nimeni nu știa că așa se moare în pandemie, dar pe de altă parte nici nu părea să știe nimeni că nu așa se moare.

În România, unii oameni își pregătesc din timp moartea. Își asigură locul de veci, își aleg hainele, cumpără hainele și prosoapele și se pregătesc, pentru a ușura sarcina celor care vor trebui să se ocupe de aceste aspecte. Există un anumit mod de a muri, un anumit mod de a jeli, și cei care au decedat datorită covid-19 nu au beneficiat de niciunul dintre acestea.

În SAPIENS a apărut zilele trecute un articol despre cum poate ajuta antropologia, sau mai bine zis cum pot ajuta științele sociale gestionarea mai umană a unei astfel de pandemii, cu niște exemple foarte interesante din experiența cu Ebola. La fel ca la noi, acum, practicile medicale de gestionare a corpurilor bolnave și a celor ce decedaseră datorită bolii au lovit în niște practici sociale fundamentale, ceea ce a dus la neîncredere în autorități, ascunderea bolii și multe alte efecte nefaste.

Până la urmă, o colaborare cu experți care cunoșteau și înțelegeau cultura și practicile de îngrijire, înmormântare și jelire din zonele afectate a dus la regândirea prevederilor și identificarea unor soluții mai umane și mai adaptate contextului, care să ducă la colaborare, nu la un război tăcut dintre stat (și implicit și autoritățile medicale) și cetățeni în care fiecare parte zădărnicește eforturile celeilalte.

Întrebarea firească, în acest context, este de ce nu se poate și la noi așa? De ce nu întreabă nimeni un ‘prieten’ mai priceput în ale socialului? De ce ne bazăm pe un discurs medical incoerent dar politizat, care și-a atins de mult limitele?

Și închei cu aceste întrebări retorice…