Recent, s-au făcut publice datele despre penetrarea vaccinului. Văzusem înainte de asta un raport al unui operator privat din domeniul sănătății în care scenariul optimist presupunea sub 40% dintre cetățeni vaccinați până la finalul anului. Datele arată mult mai rău, și cred că va mai dura un an până să ajungem ca Israelul. Dacă asta ne dorim.

Am atașat graficul refăcut de Claudiu Tufiș, într-un mod care face eșecul mult mai vizibil. Nici nu vreau să știu cum arată o împărțire pe urban și rural.

Procentele mi se par atât de mici încât toate discursurile și îndemnurile pro-vaccin auzite pe la televizor și văzute pe Facebook încep să sune penibil, mai ales dacă sunt rostite cu aroganța care caracterizează majoritatea elitei vaccinate din țară. Am mai spus și prin alte locuri că ceea ce nu mi se pare deloc în regulă în pandemia aceasta e demonizarea celuilalt, indiferent că vorbim de cineva care nu se vaccinează sau de cineva care o face. Un principiu sănătos de care încerc să mă țin e respectarea alegerilor semenilor mei, chiar și a celor cu care nu sunt de acord. Desigur că discuția se complică și la vaccin, și o voi face și eu în cele ce urmează, dar este în continuare un principiu bun, pentru că e premisa de la care cred în continuare că trebuie să plecăm în relațiile cu ceilalți.

Turismul de vaccinare și inegalitățile

Revenind la vaccin, a apărut un nou termen, turismul de vaccinare, foarte reușit din punctul meu de vedere pentru că reușește să surprindă tot ce e mai rău în strategia locală de vaccinare împotriva coronavirusului. Mă uit la mulți oameni, majoritatea din comunicare și marketing, din listele mele de contacte în social media, și citesc sau vizionez din ce în ce mai multe epopei de vaccinare. Oameni stabiliți în alte țări care au venit în România să se vaccineze, oameni care colindau lumea și au mers mii de kilometri înapoi pentru doza anti-covid, și nu în ultimul rând mostre de turism elitist cu recomandări de hoteluri de 4 sau 5 stele în apropierea unor centre de vaccinare, unde s-au dus cu familia.

Ce-i drept, și eu m-am vaccinat în Ploiești, de ziua mea, și am intrat și în valul doi, lucru de care nu eram tocmai mândru la momentul respectiv. Însă mă apucă efectiv rușinea atunci când văd discursuri arogante din partea unor oameni care au călătorit cu mașina personală și au stat la hotel pentru a se vaccina, la adresa inculților, șoșocilor, și a unor oameni descriși prin astfel de epitete care de care mai jenante.

Toate acestea nu fac decât să arate cât de mult ignoră lumea din jurul lor și starea celei mai mari părți a țării și a populației. Aceiași oameni care dădeau share mândri la știrea despre cât de mare are Bucureștiul PIB-ul nu au habar ce spune asta despre inegalitățile sinistre din țară, în afară de faptul că pe acolo se află probabil mulți asistați sociali care nu vor să muncească, spre deosebire de noi, bucureștenii cei destoinici.

Mă apucă rușinea și pentru că îmi aduc aminte niște întâmplări din teren, chiar înainte de pandemie, când făceam cercetare în orașe mici și sate pe modul în care își gestionează oamenii de acolo veniturile. La un moment dat, în Motru, am discutat cu o doamnă în scaun cu rotile și fiica ei, care mi-au povestit cum locuiseră ani de zile în stradă pentru că nu au reușit să primească o locuință socială din partea primăriei, și cum au fost nevoite să facă un împrumut de la un IFN, singura categorie de instituție financiară care consideră eligibili oamenii aflați în situații similare de sărăcie, pentru a merge până în Târgu-Jiu la a doua întâmpinare în fața unei comisii care urma să îi acorde ajutorul pentru handicap.

Trecem peste absurdul administrativ. Singurul mijloc de transport pe care îl putea folosi era un microbuz privat. Și asta costa, și avea nevoie și de spațiu pentru scaun, și de însoțitor. E doar un exemplu din ce am întâlnit în orașele și satele din toată țara. Cu cât e sărăcia mai mare în zonă, cu atât aceste comunități sunt mai rupte de restul lumii. Se vede și în Ferentari, unde mulți locuitori din ghetouri laudă apropierea cartierului de centru însă unii nu ies de acolo aproape niciodată. Transportul e privatizat aproape peste tot, dacă mai există, industria care ținea în viață mai multe zone a dispărut, și oamenii recurg uneori la eforturi supraomenești pentru a se descurca de pe o zi pe alta.

Dar competențe digitale avem?

Și acesta este doar un aspect al problemei. Vaccinarea s-a început centralizat, pe o platformă digitală. Dacă ne uităm la evaluarea competențelor digitale în rândul tinerilor din România, acei tineri pe care uneori îi acuzăm că stau toată ziua cu nasul în calculator sau în telefon, vom observa că suntem pe unul dintre ultimele locuri, dacă nu chiar pe ultimul, din Uniunea Europeană. Cum credeți că stăm dacă ne uităm la populația adultă sau la cea în vârstă, care ar fi trebuit să aibă prioritate pe bune, nu doar la nivel declarativ? Cine se descurcă? Câți oameni în vârstă au copii sau nepoți școliți și care se și pricep? În condițiile în care implicarea medicilor de familie a fost cum a fost…  

O mare parte din spațiul negru de mai sus e reprezentat de oameni fără venituri, și/sau în vârstă, și/sau singuri, dezinformați sau prost informați și lăsați de izbeliște de la centru. Ce facem cu ei?

Digitalizarea nu le rezolvă pe toate, mai ales dacă e prost făcută. Iar vaccinarea, la noi, a început cu stângul. Îmi și imaginez discuția:

-Cum să vaccinăm oamenii?

-Hai să facem și noi un site!