Nu am mai scris de zece zile aici, pentru că am avut mult de scris prin alte părți. IQAds are o serie faină despre Profesori altfel, iar Ileana Andrei, care se ocupă de articole, mi-a trimis și mie o serie de întrebări despre experiența mea cu profesoratul, primii ani în învățământ, schimbările pe care le percep de atunci (au trecut 14 ani, deja…), și multe altele, inclusiv o perspectivă critică asupra învățământului românesc.
M-am simțit chiar onorat de invitație, cu atât mai mult cu cât mi se pare una dintre cele mai bune și consistente serii de pe IQAds din ultima vreme, dacă nu dintotdeauna. Prima dată când am văzut-o, am citit interviul cu Raluca Alexandrescu, pe care am avut-o profesoară la Științe Politice în limba franceză, în 2003 sau 2004. Preda cursul de Istoria Ideilor Politice, unul dintre preferatele mele, și m-a năpădit nostalgia citind interviul și amintindu-mi de perioada aceea.
Am răspuns întrebărilor într-o perioadă destul de tulbure, cu niște schimbări profesionale despre care voi vorbi cu altă ocazie, și am tot stat și m-am întrebat cum să o fac. Pentru că mi se pare că limbajul din presă și discursul public a devenit extrem de steril în ultimii ani. Toată lumea ‘bună’ citește aceleași cărți, folosește uneori aceleași lozinci, vocabularul a sărăcit, ceea ce resimt inclusiv eu și mă deranjează teribil când realizez că am scris două pagini folosind aceleași zeci de cuvinte. Și se scrie și scriem de parcă am face PR prost și am încerca doar să (ne) vindem, iar în politică dialogul surzilor e la putere. Ministrul Sănătății a folosit o mostră de comunicare ineptă astăzi, când le-a repetat jurnaliștilor aceeași replică sterilă (v-am adus la cunoștință cifrele agregate) în loc să spună dacă le dă sau nu raportul și lor.
Parcă nu îți mai vine să citești nimic, pentru că mare parte din textul din online e fie steril, fie plin de greșeli, la fel ca acest ceva, că nu pot să-i spun articol, despre UIPath din ZF de care am dat ieri și m-a făcut să închid complet laptopul.
În condițiile acestea mi-am reamintit că ar trebui să mai scriu, uneori, pentru mine, nu pentru ceilalți, și am decis să abordez răspunsurile cu ceea ce îmi place să numesc onestitate radicală. Pentru că mintea mea face tot felul de analogii, radicalul din enunțul precedent vine de fapt din filosofie, de la empirismul radical al lui James preluat în titlul unei cărți de antropologul Michael Jackson. Am mai făcut asta, recent, cu articolul despre pierdere de pe Museum of Intimacy, al cărui proces de scriere a fost de-a dreptul terapeutic.
Așa că am scris și despre facultate, și despre jiu-jitsu, și despre sindromul impostorului pe care îl am în legătură cu rezultatele mele din școală, și despre un eșec relativ recent, într-un an în care nu am reușit să ajung pe aceeași lungime de undă cu studenții, și despre ce cred eu că ar trebui să facă învățământul, la noi. Și nu, răspunsul nu are nicio legătură cu piața muncii. Pentru că nu vreau să trăiesc între roboți, ci între oameni.
Cum ne facem oameni? Mai știe cineva?