octombrie 19, 2021

Care-i treaba cu știința?

Spread the love

După ce am supărat niște oameni pentru că am îndrăznit să critic discursul folosit în primele 10 minute din materialul video al investigației Recorder, îndrăznesc să abordez o altă temă care a rupt în două internetul românesc zilele astea. Și nu, nu șpaga (într-o zi voi scrie și despre aceea) ci știința.

E tare nasol zilele astea pentru tine dacă ajungi din întâmplare să pară cumva că te situezi în tabăra celor care nu cred în știință! Mai ales că apar tot felul de figuri prin presă, și nu de ieri sau de azi, ci de multă vreme, cu titluri care arată o oarecare pregătire în spate și prin intermediul cărora legitimează un discurs de toată jena. Cred că mai toți am întâlnit oameni, care cred sau nu în vaccin, dar care motivează alegerea lor cu discursul de tipul știu eu un băiat (asta se spune în mediul de afaceri când nu vrei să recunoști că ești sărac sau nu ai habar de ce îți vinde omul din față), varianta covid, care e mi-a zis mie x asistent(ă) sau farmacist(ă).

Din păcate, urmează să vă dau o veste șocantă. Ceva ce nu veți citi în presă, nu veți vedea la televizor, dar știu eu, pentru că sunt politolog, antropolog și sociolog (în ordinea asta) și am mai și apărut în manualul de franceză de clasa a 12-a. Plus că mă mai duc la întâlniri cu diverși oameni importanți și clar știu ce zic, nu-i așa?

Nu. Poți să fii profesor doctor psiholog CEO colonel în rezervă inginer Popescu și să dai pe dinafară de prostie! Poți să fii psiholog și să ai probleme cu capul și să nu oprești la semnalul unui polițist, ci să ai cumva impresia că dacă dai peste el și fugi, sigur nu află nimeni cine ești (știe cineva cum funcționează plăcuțele alea de înmatriculare?) și scapi fără închisoare. Poți să apari la televizor în fiecare seară și să vorbești frumos, la costum, dar după ce pleci de acolo și bei două beri să te dai la toate femeile care îți ies în cale ca ultimul libidinos. Sau poți să fii un organ al legii, aprig la serviciu, credincios, cu familia tradițională în portofel sau background la mobil, care aleargă însă colegele cu organul scos lângă cele mai celebre moaște din țară.

Haideți să vă zic și ce m-a apucat cu poveștile astea. Deunăzi, a apărut o știre în care se arată că s-ar fi discutat și/sau decis, la nivelul Colegiului Medicilor, despre suspendarea oricărui medic care prezintă teorii nevalidate științific. Dacă mi-ar arde de glume m-aș întreba dacă, înainte de a ieși public cu o astfel de știre, au făcut și ei vreun sondaj, au întrebat medicii dacă mai știu cum arată revistele de specialitate și mai citesc și ei vreuna… Și dacă au făcut și o analiză mai serioasă să afle dacă mai rămâne cineva prin spitale dacă vor pune în aplicare decizia. Că și așa dăm pe afară că avem prea mult personal medical.

Dar nu îmi arde de glume, și nu sunt rău, dar îmi aduc aminte că prin clasa a 12-a, și cred că și prin facultate, am învățat câte ceva despre Thomas Kuhn și structura revoluțiilor științifice. Și despre schimbările de paradigmă, și ceva mai târziu, adică mai recent dacă mă raportez la momentul prezent, am învățat mai multe despre modul în care funcționează cunoașterea științifică și chiar și despre frauda din domeniul academic, unde nu există numai fabrici care produc diplome, cum se făcea() pe la noi, ci și sisteme prin care îți crești prestigiul academic în mod artificial. Până la urmă, vorbim despre convenții și despre moduri de validare a unor teorii într-un domeniu care evoluează continuu. Și medicina a evoluat mult într-o perioadă scurtă, totuși. Nu mai vorbim de umori, nu se mai fac sângerări pentru orice fel de afecțiune, nu mai sunt la modă nici lobotomiile și, până la urmă, medicina nu e chiar o știință exactă. Recomand lucrarea lui Georges Canguilhem despre granițele și distincțiile dintre normal și patologic. E epistemologie medicală, nu e pe toate gusturile, dar e elocventă în sensul acesta.

Sancționarea unei profesii pe motive de validare sau invalidare științifică ar putea, de exemplu, împinsă la extrem, să împiedice inovația. Pe lângă faptul că poate veni dintr-o neînțelegere a conceptului de știință și de producere a unui mod de cunoaștere științifică. De fapt, traducerea mesajului respectiv este mult mai simplă, dar nu și-a permis nimeni din Colegiu să o spună: nu mai vorbiți în public toate prostiile fără niciun fel de fundament. Îmi vine să spun rațional dar nici ăsta nu e un cuvânt tocmai bun. Din păcate însă, ca multe alte discursuri publice, și acesta a fost deficitar. Nu asta e soluția crizei vaccinării, și deși trebuie reformat sistemul medical de la noi, nici asta nu se rezolvă cu astfel de sancțiuni. Iar Colegiul Medicilor cred că ar trebui să rezolve mai urgent alte probleme structurale, cum ar fi cele legate de malpraxis, dacă mă întrebați pe mine, până să se preocupe cugriji din acestea postmoderne despre validarea științifică.

Tot din categoria Dacii vs Știința mai avem un eveniment de o mai mică amploare mediatică, dar cu răsunet în cercul oamenilor frumoși, care beau flat white, ascultă podcasturi și devalizează rafturile de dezvoltare personală din Cărturești (frumoase rafturi, nimic de zis). Dintr-un produs mediatic foarte bun, dacă e să ne luăm după ce zice Spotify, dar și din relatările publicului menționat mai sus, zis și Mind Architect, al lui Paul Olteanu, a apărut un program interesant de dezvoltare personală în rândul celor mici, numit Neuroștiința la clasă. Nu știu cum să o spun fără să supăr pe nimeni, dar fiind leneș, la fel cum am fost și cu videoul despre biserică, nu m-am uitat exact pe programa de studii, nu am ascultat nici podcastul că nu suport așa ceva, dar pot aproape să garantez că cineva a ales destul de prost numele, și nu avea nimeni de gând să îl ia de mână pe Giacomo Rizzolatti și să îl ducă la fi-miu în clasa I să îi explice cum a descoperit neuronii oglindă la macac (aici toată clasa ar fi izbucnit în râs, vă zic eu).

Am intrat pe site și am râs și eu văzând acolo un buton mare cu Vreau să aduc neuroștiința la clasă! Nu știu ce să zic, mie nu cred că îmi încape în portbagaj, pot să închiriez o dubă pentru asta? În fine, trecem peste numele astea nefericite (eu tot spun că limbajul e important, dar nu mă aude nimeni de seamă) și observăm în descriere că misiunea Neurostiintalaclasa.ro e să scoată din sertar cunoașterea de sine și să o pună alături de caiet și stilou pe banca fiecărui elev și student din România. Așadar e un ceva de dezvoltare personală, autocunoaștere, lucruri din astea esențiale la copii, pentru că îi ajută să nu crească, să facă facultatea de psihologie și să dea cu mașina peste primul polițist care le face semn să oprească pentru că nu i-a învățat nimeni la școală că e ok să recunoști că ai greșit, și nu îți dă nimeni în cap pentru asta (sau, mă rog, aproape nimeni, că lumea e plină de surprize).

Niște profesori care chiar au studiat neuroștiința s-au supărat puțin pe inițiativă, pentru că a fost validată de Ministerul Educației, și au scris pe tema asta. Cam micro-agresiv, dar era o micro-agresiune validată științific. Scrisoarea lor e justificată din punct de vedere strict academic, dar oamenii s-au supărat pe ei doar pentru că le critică principala sursă de cunoaștere despre sine după sau înainte de raftul din librărie cu blabla despre traumă (probabil înainte, că poți să asculți un podcast și dacă nu știi să citești).

Asta îmi aduce aminte, și fac o paranteză în care mă dau mare, că atunci când au apărut manualele alternative a fost mare scandal că apărea Andreea Esca în cel de istorie. Și evident că și eu, care eram a 8-a, m-am revoltat puțin, că mi se părea ciudat să fie un personaj contemporan lângă Burebista și Ștefan cel Mare. Mi-a trecut în a 12-a când am apărut și eu în manualul de franceză de la Corint (unde încă mai sunt). Și mi-am dat seama, în timp, că mare parte din conținutul educațional din manuale e de slabă calitate, și din păcate nu doar în școli și licee, ci și în instituții mai cu pretenții. V-aș povesti despre cursul de piețe financiare pe care l-am făcut acum doi ani la o mare instituție bancară prestigioasă din țară, dar mă enervez numai când mă gândesc.

Și de data asta pare că ne-am ascuns după cuvinte mari, de tipul știință, și am ajuns la final să ne certăm pe nimicuri și să o luăm în nume personal, ignorând elefantul din cameră (nu, nu elefantul de care se vorbește în podcasturi). Și, la fel ca în cazul corupției legate de banii alocați bisericilor, problemele de fond sunt altele, dar ar trebui să ne scoatem nasul din podcasturi și să ne uităm puțin în jur în lumea în care totuși trăim ca să le vedem. Dacă eu mă duc mâine la Minister și reușesc să introduc un program despre neurochirugie (atenție, e diferită de neuroștiință) la clasa 0, deși am făcut doar SNSPA-ul, pentru că intră super multă lume pe blogul ăsta, mă citește, mă vede la TV și crede că sunt antropolog din ăla care se pricepe la oase și teme mai din domeniul medical (doar așa scrie la TV), cine pe cine ar trebui să tragă la răspundere pentru rezultat? Și de abia acesta ar putea fi un caz grav, pentru că de dezvoltare personală de genul acela din programul lui Paul avem mai mulți nevoie.

Și aici discuția e complicată, și în niciun caz nu putem reduce răspunsul la știință sau la validare științifică. Pentru că uite așa ne ascundem după titluri și concepte și ignorăm adevăratele dezbateri care ar trebui să aibă loc.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *