ianuarie 18, 2022

În România e frumos să dai, dar e urât să ceri

Spread the love

Am dat ieri, întâmplător, pe Twitter, de un articol revoltat scris, pe tema pandemiei, de Mia Mingus, citez, a queer physically disabled korean transracial and transnational adoptee raised in the Caribbean. Exact genul de voce mai mult decât exotică pentru România, pe care la noi anumite cercuri mainstream ar cataloga-o direct ca fiind de extremă stângă (și stângismul e boală mintală pentru unii -revin la asta), ar asocia-o cu nebunia corectitudinii politice (idem), LGBTQ-iștii care vor să ne corupă copiii, și tot așa. Și recunosc, deși sunt format, academic, într-o zonă care ar trebui să fie destul de sensibilă la un astfel de discurs, că nu mi-a fost nici mie tocmai ușor să înțeleg nici tot contextul în care vorbește și nici toate lucrurile despre care vorbește.

În aceeași perioadă, la noi, lumea literară bună (mă scuzați pentru italice) trage după ea într-o dezbatere uneori puerilă, de multe ori sterilă, alte mulțimi de oameni educați, în aparență, despre un organ feminin pe care ne e rușine să îl menționăm în public dar unde băgăm imediat pe oricine ne calcă puțin pe bătături în privat. Pun aici link la postarea de pe Facebook a Feminism România cu poezia incendiară. Autoarea, Ileana Negrea, a câștigat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. Și e puțin amuzant că nu a câștigat premiul strict pentru această poezie, ci pentru o operă ceva mai amplă (n-am citit regulamentul, deci iertare dacă se întâmplă cumva să mă înșel), dar scena pare scoasă din ultimul film al lui Radu Jude, Babardeală cu Bucluc. Ce e și mai interesant, și de asta am și făcut paralela, e că Ileana se autodefinește ca o autoare femeie feministă queer și mad. Din care multă lume a înțeles că asta chiar e o femeie feministă nebună, aoleu maică!!! Eminescu s-ar răsuci în mormânt!!! Și a rezultat un aoleu/ hăhăhă, a ieșit la iveală mult misoginism, și s-a iscat mai mult scandal prin niște cercuri decât în cazul plagiatului actualului prim ministru (normal, nu? Doar așa se făceau lucrurile atunci).

Acum că am trecut, sper, de șocul generat de partea cea mai dificilă a acestui text, putem să dăm cu niște apă pe față, să ștergem măcar puțin din ipocrizia rămasă pe la colțurile gurii și să luăm mâna de pe ochii și urechile minorilor din încăpere. Nu voi vorbi despre artă, nici despre literatură. În afară de faptul că mai pun și eu mâna pe o carte din când în când și pe un pix, stilou, sau o tastatură, nu am vreo competență deosebită în aceste domenii și nici n-am de gând să pretind că am.

Așa că mă limitez la două idei principale:

  • Ipocrizie + pudoare = love în România

Mai țineți minte plăcuțele suedeze cu m**e PSD? Dar sloganul frumos cu puie monta? Acolo era ok să fii vulgar. Dar în poezie, artă, și mai ales în discursul unei femei care ar trebui să fie gingaș, suav și plin de metafore senzuale dar nu prea evidente, e urât. Deși, într-un fel, și organul din poezie și cel de pe plăcuțe sunt ambele integrate în poziții politice. Aceeași politică în care e ok să fii misogin, rasist (era frumos de pe vremea lui Traian Băsescu), mai ales dacă ești bărbat.

Când eram în liceu, am discutat la un moment dat cu o profesoară la Alianța Franceză din oraș, mirată de cât de multă pudoare există la noi, și de cum se uită lumea la tine dacă spui ‘cur’ în public. Nu cred că știa ea atunci (era venită recent din Franța) cum se vorbește cu ușile închise sau la bere. Și cumva se vede pudoarea asta din spațiul public în cât de stângaci discutăm despre sex în situații cu relevanță socială și politică. Educație sexuală? Vai de mine, cum să vadă copilul meu așa ceva? Mai bine să facă HPV și cancer de col decât să îi vorbești cu subiect și predicat despre sex, pentru că dacă faci asta automat îl transformi într-o depravată, un homosexual, sau îl trimiți la produs.

Cam așa și cu viziunea unora despre literatură. Am mai văzut o opinie similară despre incompatibilitatea între ceea ce el consideră vulgaritate și ceea ce tot el consideră literatură la un autor român contemporan care încearcă se chinuie atât de mult să vorbească frumos stilistic despre sex fără să spună sex încât rezultatul e echivalentul literar (da, sunt ironic) al cetățeanului care în loc să spună că s-a rupt un burlan a explicat cum s-a produs o extorsiune a unui degajament.

  • Să facă ce vor, dar la ei acasă

Asta rezumă perfect atât toleranța din România cât și modul în care transformăm niște minorități în cetățeni invizibili și ajungem să le negăm complet existența, să le minimizăm problemele și să îi excludem complet din viața socială. Mia Mingus, în articolul despre care am vorbit mai sus, aduce în discuție noțiunea de ableism, pentru care nu am găsit un echivalent satisfăcător în română. Dar e vorba, de fapt, despre o perspectivă îngustă a realității conform căreia privim, gândim multe lucruri, inclusiv politici publice, din punctul de vedere al unei majorități sănătoase, în puterea vârstei, fără diagnostic de dizabilitate (sau psihiatric, și la cât de mare e DSM-ul, nu e chiar minoritate). E ceva tipic neoliberal aici, care se vede inclusiv în modul în care sunt gândite politicile publice din domeniul urbanismului (Smith vorbea de un revanșism de clasă prin anii 90), și ale discursurilor care împing toți indezirabilii la marginea urbanului, în ghetouri, arestează oamenii fără adăpost și fugăresc artiștii stradali pentru a avea un centru urban impecabil estetic și  se revoltă împotriva asistaților sociali care nu muncesc dar nici nu au, în multe cazuri, cum și unde.

Noi nu avem oameni cu handicap în România, după cum nu avem nici LGBTQ în România, cu excepția „revoltătorului” moment Pride sau al momentelor în care puțini oameni îndrăzneți ies în față. Nu îi vezi, deci nu sunt o problemă. Ne-a pus însă UE și am cheltuit bani să accesibilizăm toate clădirile, iar acum ne mirăm că nu le folosește nimeni. Dar nici măcar nu încercăm să înțelegem ce înseamnă handicap.

La o ediție trecută a jocurilor paralimpice niște oficiali români au întâmpinat delegația noastră organizând o masă afară, pentru că au crezut că vor veni toți în scaune cu rotile, și nu existau rampe. De toată jena, cu atât mai mult cu cât niciuna din dizabilitățile prezente în echipă nu era locomotorie și necesita rampe de acces. Dar atât înțelegem noi din dizabilitate, și până când această minoritate nu capătă o voce și o vizibilitate mult mai puternice decât în momentul de față îi vom ține în continuare singuri, izolați și fără modalități de a-și exercita drepturile sau de a participa la viața cetății, în apartamente din orașe în care edilii înalță periodic bordurile și construiesc locuri de parcare pe trotuare. Trotuare pe care nici cărucioarele pentru copii nu încap, darămite cele pentru adulți.

Revin la Ileana Negrea și femeia feministă queer și mad. Și o scurtă reamintire a faptului că în urmă cu 70 de ani niște boli mintale erau tratate cu lobotomii (și se pare că mai mult femeile au suferit de pe urma acestui tip de tratament), și că în urmă cu 50 de ani homosexualitatea era considerată boală mintală și era în DSM. Tot pe Twitter, cred, am văzut că scrisese ieri cineva că a ajuns într-un spital de psihiatrie și că erau toate pavilioanele pline. Se întreba dacă așa o fi și în alte orașe. Mda, ce să zic (*scoate tacticos niște Foucault și Laing din buzunar și plescăie plictisit*).

Și acum mă întreb și eu, ca tot omul, ceva de altminteri firesc. Și, ca tot românul, o fac pudic. Când trimiți pe toată lumea la nervi în aia a mă-sii cu fiecare ocazie pe care o ai, fără să te întrebi dacă e binevenită acolo, nu e normal să apară o revoltă la capătul celălalt? Cât să mai înghită așa, fără drept de apel, până să se transforme în mașinărie de război și să se răscoale puțin?

Cu plăcere, v-am explicat metafora, și vă las cu niște muzică pe măsură.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.