februarie 19, 2022

Aproape tot ce este în neregulă cu sport(ul de performanță)

Spread the love

Cel mai recent scandal din sport a apărut în patinajul artistic. Deși a pornit de la o decizie controversată, de a-i permite sportivei de 15 ani, Kamila Valieva, să concureze în ciuda unui rezultat pozitiv la testele anti-doping, acesta a scos la iveală mai multe dedesubturi ‘murdare’ ale instituției patinajului artistic din Rusia.

Nu vreau să insist asupra lor, însă s-a scris destul de frumos în Slate pe tema asta, și vă invit să citiți mai multe aici despre regimul de antrenament. Menționez doar, pentru că voi reveni la acest aspect, inclusiv folosirea unor substanțe care întârzie sau blochează pubertatea și pot induce menopauza. Evident, în rândul fetelor/femeilor.

Gimnastica a avut și ea de suferit, inclusiv în România, în urma unui scandal similar privind abuzul din sport, și au mai fost cazuri izolate care au dus la tot felul de polemici, mai mult sau mai puțin aprinse, pe tema a ceea ce este normal și ce nu în sportul de performanță. La judo, la JO de la Tokyo, un antrenor a șocat lumea atunci când a pălmuit o sportivă înainte de meci și multă lume i-a sărit în apărare la momentul respectiv, inclusiv sau mai ales din lumea sportului, cu discursuri obosite despre motivație, spirit de luptător și alte platitudini.

Ce-i drept, astfel de lucruri se întâmplă destul de des. Dar asta nu le face mai bune. Prima dată când am văzut eu așa ceva în public a fost prin 2007 în Sibiu, când m-am dus cu câțiva colegi de la master la Festivalul Astra de Film, dar am nimerit și la o gală de kickboxing și MMA cu colegii de la sală (Klash). Un antrenor celebru de la noi a pălmuit de câteva ori un sportiv înaintea meciului, fix în colțul ringului, de am crezut că-l lasă lat acolo. A și urlat la el să îl îmbărbăteze.

Am studiat, între 2007 și 2013, sporturile de luptă, atât ca parte a cercetării masterale cât și în cadrul cercetării doctorale. Și sub o formă sau alta practic sporturi de luptă aproape constant din 2006, din ultimii 16 ani petrecându-mi mai bine de jumătate și în postura de antrenor.

Am spus dintotdeauna, în cercurile academice, mai ales la conferințe, că sportul, și mai ales sportul de luptă, este un domeniu preponderent masculin. Mi-am atras mici antipatii punctuale de fiecare dată când am spus asta, fiind nevoit să ofer, ulterior, cel puțin o explicație extrem de simplă. Terenul meu de cercetare era compus aproape exclusiv din bărbați. Nu am întâlnit decât extrem de puține fete sau femei în sală, și uneori chiar niciuna. Însă, dincolo de asta, o altă explicație mult mai relevantă în contextul de față este despre instituția sportului, care este construită pornind de la un model în mod tradițional masculin.

Sportul este despre competiție și confruntare. Nu a fost și nu este niciodată altceva decât un joc cu sumă nulă, în care cineva câștigă și cineva pierde, oricât de sofisticate devin regulile. Și de fapt nici măcar nu este joc. Chiar și pentru Norbert Elias și Eric Dunning, care analizează sportul în paradigma proceselor a lui Elias, apariția și dezvoltarea sa vin cu o reglementare constantă și din ce în ce mai mare a violenței și cu o creștere a autocontrolului, care țin, până la urmă, tot de masculinitate. Nu intru și în tot imaginarul hormonal și discuțiile despre testosteron (dar recomand cartea lui Hoberman), însă vreau să afirm că, de obicei, corpul spre care tinde instituția sportului este un corp masculin sau masculinizat. Antrenamentul însăși produce acest tip de efect secundar, de exemplu prin amenoreea asociată exercițiilor fizice care afectează foarte multe practicante de sport. De altfel, în aceeași logică trebuie privite și substanțele folosite în lotul de patinaj artistic despre care am vorbit mai sus, care întârzie pubertatea și pot duce chiar la menopauză.

Sportul de performanță e o instituție cvasi-totală (în sensul dat de Goffman), însă mult mai similar cu instituțiile militarizate decât cu azilurile. Construit pe un model al unei masculinități tradiționale, sportul este despre (auto)disciplină și dominare. E și mai evident dacă ne uităm la un subdomeniu, artele marțiale, cu istoria lor mult mai recentă decât a îmbrăcat-o, de fapt, marketingul sportiv, dar și la relația dintre construcția unora (precum Pencak Silat-ul indonezian) și proiectul statului națiune.

Multe dintre acestea sunt, astfel, instituții construite ca parte a unui proiect politic național, și nu forme de lupte care au evoluat natural într-un anumit tip de mediu pentru a atinge un soi de perfecțiune cvasi-magică.

Scandalurile de genul celor de mai sus vor continua să apară atâta timp cât instituțiile sportive nu se vor schimba. Știu că e ușor să arăți cu degetul către un antrenor, un anumit tip de esențialism al unui popor, o cultură sau, mai rău, o mentalitate -cuvânt care îmi displace amarnic, însă e mult mai util, dacă vrei să înțelegi de ce avem de a face cu niște situații recurente, să te uiți la modul în care sunt construite instituțiile și ce anume preferă sau favorizează, ce interzic și ce permit să se dezvolte.

Iar sportul nu este o instituție tocmai sănătoasă, datorită logicii competiționale pe care e construit și pe care o împinge la extrem, ducând la tot felul de astfel de situații aberante. Între disciplină și abuz granița este extrem de fină, și antrenorii au nevoie de un set de competențe pe care, din păcate, nu ți-l dezvoltă aproape nimeni nicăieri. Cu atât mai puțin într-un mediu cu multă băiețeală, misoginism și glume de autobază, dublat de un tip de autoritate aproape mistică. Antrenorul e fie profesor, fie maestru sau, pentru cei mai puțin educați, maistru, iar cuvântul lui e lege. Pentru că și el e un fel de supraom, mai ales dacă a fost sportiv de performanță sau a pregătit sportivi de performanță cu rezultate remarcabile.

Am întâlnit foarte multe astfel de cazuri, probabil cel mai jenant la cursul de instructori sportivi pe care l-am făcut la noi, unde preda un profesor care nici măcar nu ar avea ce căuta într-o instituție de învățământ, atât de misogin și retrogad era în abordare. Ca să nu mai zic despre conținutul cursului, pe care nu reușea să îl disocieze de sexualitate și de glume proaste.

Și în jiu-jitsu brazilian, sportul pe care îl practic de atâta timp, a avut loc un moment relativ recent de #metoo, în urma căruia însă principalul vinovat arătat cu degetul în social media a fost achitat pe undeva (spun pe undeva pentru că structura sportului e atât de fluidă din punct de vedere al granițelor încât e dificil de identificat o autoritate relevantă).

Dacă citiți mărturiile studentelor sale, îi puteți găsi oricând scuze de tipul „a încercat și el”,  „e normal, e bărbat”, „dar ce a făcut, că n-a violat”. Sau vă puteți gândi la următoarea situație: aveți un copil, fată, care este agresată, și vreți să o trimiteți să învețe un minim de tehnici de autoapărare. Credeți că o astfel de instituție, așa cum e ea construită, e cel mai bun loc pentru cineva care a trecut printr-o astfel de experiență? Sau că o instituție construită pe un model autoritar, paternalist, este capabilă să învețe pe cineva opusul?

Sunt convins că unii oameni vor comenta că uite așa ne mor valorile, și de aia nu mai avem noi sport de performanță, că vin unii ca mine de la SNSPA, cu geanta de corectitudine politică, și transformă pe toată lumea în snowflakes. Dar se poate sport de performanță și fără bătaie (nici măcar de joc) și fără abuzuri. Și dacă nu se poate, până la urmă, care e problema?

Îmi voi aduce aminte probabil toată viața de primul concurs la care am participat cu un sportiv minor, care venise cu părinții și a pierdut primul meci dintr-o greșeală provenită din necunoașterea suficient de bună a regulamentului. S-au mirat cu toții că l-am felicitat și m-au întrebat de ce nu sunt supărat pe el. Se așteptau probabil să țip sau să îl bruschez pe acolo. Și nu am făcut asta cu vreun scop, ci doar pentru că mi s-a părut de bun simț să mă comport așa.

Cred că toți cei care predau anumite cunoștințe, fie că vorbim despre excel sau despre bătaie, au o anumită răspundere morală față de elevii lor, și ar trebui să fie preocupați să îi transforme, la finalul zilei, și în oameni mai buni. Dar câți se gândesc la asta?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.