N-am fost niciodată mare patriot, dar nici nu mi-a fost vreodată rușine că sunt român, deși am trecut prin mai multe contexte de viață în care alți oameni au încercat să îmi sugereze acest lucru. Și le-am dat frumos și eu peste nas. Îmi aduc aminte, de exemplu, de o școală de iarnă în Franța, în 2007, unde am ajuns la momentul acela să reprezint Consiliul Tineretului din România. Fusesem invitați, și noi și Bulgarii, proaspăt intrați în UE, să vedem cum e în rândul lumii. În recepție la Novotel citisem pe prima pagină despre un mare scandal de corupție din Franța în care erau implicate niște oficiali din guvern și sume colosale. La câteva ore după, în sala de ședințe, în timpul prezentării mele, a comentat un francez ceva despre corupția din România. Un fel de ‘las că știm noi că și voi și bulgarii sunteți corupți’. I-am spus că da, așa e, în societatea noastră mai dă lumea o atenție la doctor, la frizer, un cartuș de țigări și un pachet de cafea la profesori. Dar că lucrurile astea se întâmplă și în Franța, doar că nu e vorba de 50 de lei la băiatu, și nu o face neapărat cetățeanul de rând. Presupun că știți la ce mă refer, nu? Au amuțit toți, și în pauză mi-au dat dreptate câțiva, și omul s-a scuzat.

Lipsa mea de atașament din acesta de tip radical față de țară poate e legată și de faptul că am trăit, de mic, printre străini, și am mai schimbat și mediul și țara destul de des. Deși am reprezentat și România în adolescență și tinerețe, cu succes, și aveam de gând la un moment dat să intru în diplomație. Ce vreau să spun e, însă, că nu sunt din ăla care nu vede dincolo de esențialismul ăsta național și doarme cu drapelul sub nas. Și îmi aduc aminte o întâmplare simpatică de acum câțiva ani, de la o testare psihologică pentru o instituție din aceea mai degrabă invizibilă și totuși cunoscută, ale rânduri decisesem să încerc să le îngroș. La momentul respectiv primisem de acolo perspectiva unei cariere de cercetare și academice pe care mi-o doream, în niște condiții decente pe care nu le găseam în rest, printre ofertele derizorii de plata cu ora de la mai multe alte universități.

Am avut niște teste proiective de completat, de genul Parlamentul este_______. Guvernul este________, la care am răspuns ca ultimul troll, cu legislativul, executivul ș.a.m.d.

Interviul psihologic de după mi s-a părut cea mai absurdă discuție de evaluare avută vreodată. La un moment dat, domnul din fața mea m-a întrebat „ce ați fi dispus să faceți pentru țară?”. Eu am răspuns, liniștit, cu „depinde”. „Cum adică depinde??? Când depui jurământul trebuie să declari că ești dispus să te jertfești pentru țară!!! Ați fi gata să faceți asta?’. „Dacă e nevoie, da!”. „Cum da, că ai zis că depinde”.

Nu am stat să îi explic tot raționamentul meu pe moment, însă acum am și timp și mi se pare și un context util. Din punctul meu de vedere, în 2022, după mai bine de douăzeci de ani de educație, peste 30 dacă adaug și experiența de cealaltă parte a catedrei, cred că aș putea să fac mai mult de atât. Decât să mă jertfesc. Și mai cred că ar trebui să ajungem să avem niște lideri în stare să iasă puțin din paradigma asta în care eu încă refuz să intru. În care trebuie să gândim în termeni radicali despre orice, și avem discuții despre jertfă pentru niște contexte în care am intrat mai mult instituțional, în urma unor decizii care nu ne aparțin, dar care ne înghit cu totul fără să ne dăm seama.

Cam așa stau lucrurile și cu dilema tramvaiului. Singura discuție este despre ce faci tu, cel care are posibilitatea să schimbe deznodământul. Schimbi macazul și sacrifici un om ca să salvezi alți cinci?

Dar de ce să intrăm în logica asta? Vatmanul ăla ce păzește? De ce trebuie să iau eu decizia asta? De ce să aleg între moartea unui om și moartea altuia? Chiar așa, e totul o situație radicală, fără scăpare? Și dacă ar fi așa, e mereu moartea cuiva cea mai bună soluție?

De ieri, multă lume circulă de colo colo entuziasmată filmulețul de final al rezistenței soldaților de pe Insula Șerpilor, care au înjurat nava inamică a rușilor și au murit eroic.  Înțeleg de ce ar putea admira cineva decizia asta, însă în afară de alimentarea egoului unor oameni, concret, la ce a dus acțiunea aceasta eroică? Au păstrat cumva insula? Au făcut din lume un loc mai bun? Până și în filmele americane de acțiune oamenii care își dau seama că nu au nicio șansă se mai predau. Uneori tocmai pentru că se gândesc la viețile celor din jur sau al celor din subordine, și pentru că pun preț pe ele. Alteori pentru că se gândesc că vor reuși să scape și să saboteze inamicul din interior. În orice caz, aproape întotdeauna sunt alternative.

O amică a postat pe Facebook un status în care ruga lumea să nu mai glorifice moartea, că nu e chiar ok. Nu cred că trebuie totuși să explice cineva și de ce n-ar trebui să mai luăm în considerare o confruntare 1 la 1 dintr-un război convențional drept etalon al valorilor într-un stat democratic european din secolul 21. Și totuși i-a răspuns cineva că e o vită proastă și dacă toată lumea gândea ca ea acum ar fi vorbit rusă sau germană.

Serios? Cred că dacă toată lumea ar gândi așa nici măcar nu s-ar mai pune problema asta. Cine e vita, de fapt, în toată povestea? Cum facem să rămânem oameni într-un astfel de context? Pe lângă toate ofertele de ajutor din partea cetățenilor și companiilor au început să circule pe net și liste ale rușinii și îndemnul la boicotul companiilor cu acționariat rusesc din România. Și au ajuns pe listă inclusiv fotografi, cetățeni ruși stabiliți de mulți ani în România cu afaceri mici și vai de ele după pandemie, dar evident și de-alde Lukoil și Gazprom care le oferă locuri de muncă unor sute de români. Ce urmează, să ne ducem peste angajați în casă să îi obligăm să își dea demisia? Să expulzăm din țară toți oamenii cu rude sau strămoși în Rusia?

Care e diferența între o atitudine de genul ăsta și toate atitudinile stereotipe despre români care ne deranjau la maxim?

Cred că privind la o scală mai largă, avem și o problemă majoră de leadership (și nu doar noi, românii), legată de una de valori. Până la urmă, prima responsabilitate a unui lider, conducător, om politic sau militar e vizavi de semenii săi. Și cred că nimic nu ar trebui să fie mai presus de viața acestora.

Nu spun că ar trebui să lași pe oricine să te calce în picioare, dar pe de altă parte ar trebui ca războiul și lupta, indiferent de tipul ei, ar trebui nu să fie ultimul recurs, ci mai degrabă să nici nu mai fie considerată o soluție viabilă de către nimeni. Evident că, din câte se pare, nu e posibil, dar de aici la glorificarea jertfirii e totuși cale lungă. Și da, e și asta despre masculinitate toxică. Cea mai toxică cu putință.