iunie 2, 2022

Hai să ne înțelegem, că suntem oameni

Spread the love

Fraza din titlu este, probabil, unul dintre motivele pentru care o sumedenie de instituții din România funcționează prost sau nu funcționează deloc. De la educație la forțele de ordine și multe altele. Pentru că există suficient de multe mecanisme instituționale destinate rezolvării unor probleme, inclusiv dar nu numai conflicte, la care oamenii ezită să apeleze pentru că nu e frumos, oare ce o să zică lumea, iartă-l că are copii acasă și alte tâmpenii de genul.

Inițial, sau până la un punct, și acest îndemn la înțelegere și rezolvare amiabilă este și el de înțeles (sic). Însă cu cât perpetuăm mai mult acest mod personal de navigare prin societate și viață cu atât contribuim mai mult la slăbirea unor instituții și, indirect la întărirea altora sau cel puțin a speranței într-un salvator providențial sau măcar într-o mână de fier (sau servicii de fier, că tot se discută zilele astea, și insuficient, de modificări legislative cu potențial democratic dezastruos) care să vină să rezolve ceea ce apare deodată ca fiind de nerezolvat pentru că nimeni nu mai face ce trebuie.

Cu cât închidem mai mult ochii la comportamente care nu ar trebui să aibă loc, tocmai pentru că cineva ne îndeamnă la înțelegere, cu atât mai mult le permitem să continue și cu atât mai dificil devine să le sancționezi pentru că oamenii din jur te sancționează, la rândul lor, dacă încerci să faci asta.

Am fost invitat la Aleph News acum câteva zile, să emit niște opinii pe tema unei știri apărute în Marea Britanie, în urma căreia cetățenii erau îndemnați să reclame instituțiilor abilitate comportamentele transfobe. Și una dintre criticile unuia dintre moderatori a fost legată de faptul că această practica ar legitima instituția turnătoriei.

Într-o țară în care abuzul împotriva femeilor e deseori considerat îndreptățit, după cum sugerează un articol recent apărut pe Dela0 despre cazul Bone Ferenc, a discuta despre turnătorie în situații care pot degenera foarte repede e cel puțin exagerat. Pentru că tocmai ceva ce putem considera turnătorie, dar ar trebui să fie în primul rând conștientizat și ca datorie civică, ne poate salva de astfel de situații.

Voi da câteva exemple, nu toate personale, despre cum mecanismul lui hai să ne înțelegem, sau înțelege-l, că e și el om, continuă să întărească niște asimetrii de putere și disfuncționalități ale unor instituții care nu ar trebui să permită așa ceva.

În business. Am luat puține țepe la viața mea, și ele au venit mai ales de la oameni pe care îi consideram de încredere și pe care am încercat să îi înțeleg. Acum vreo șapte ani, de exemplu, am lucrat pentru firma unui fost coleg, un proiecțel de cercetare mic, cu un preț derizoriu, și care a ieșit bine. I-am facturat însă nu a mai plătit. Știi, suntem aproape în insolvență, nu ne mai merge bine, încercăm să rezolvăm. Am mai revenit, periodic, până s-a prescris. La momentul respectiv acel preț derizoriu însemna foarte mult pentru mine, proaspăt intrat pe piață, fără clienți și fără rețea și, evident, fără venituri. Nu a mai dat niciun semn de câțiva ani, și am văzut că a primit recent o finanțare de aproape un milion.  Felicitări, ce să zic! Mă întreb câți mici furnizori s-au aflat în aceeași situație.

De atunci am tot avut de a face cu întârzieri de plată de la săptămâni la luni, de la businessuri și oameni cu reputație care fie nu oferă nicio explicație, fie se plâng de diverse probleme operaționale sau departamente. Și, în fond, e doar o chestiune de prioritizare. Văd periodic situații mult mai dramatice pe grupuri de antreprenori, unde după câteva postări vine o avalanșă din care ni se arată că unii oameni așa înțeleg de fapt să facă business. Dând țepe sau neplătind la timp. Dacă mai multă lume ar apela la executori și ar da în judecată companiile, vă asigur că astfel de practici s-ar diminua. Pentru că cei care au de suferit, de cele mai multe ori, sunt cei mici, fără departament juridic, fără cunoștințe legale, și fără capital. Deci fix cei care au cea mai mare nevoie de acele resurse.

În educație. La școala copilului am avut și încă mai am de a face și cu incidente de bullying, și cu profesori care nu își fac treaba. De exemplu cel de sport nu respectă programa. Îi pune mereu să joace fotbal și nu îi supraveghează, stând pe telefon sau de vorbă cu alt profesor. Dacă discuți cu alți părinți despre asta, și din păcate uneori și dacă discuți cu învățătoarea sau cu școala, se încearcă mereu o rezolvare amiabilă. Îmi pare rău să vă spun, dacă vă confruntați cu astfel de situații, însă învățământul românesc nu va deveni mai bun dacă în loc să tragem la răspundere instituțional persoanele responsabile încercăm să ne înțelegem, creând de fapt privilegii doar pentru copiii noștri.

În comerț. Dau un mail de feedback în urma unei comenzi, pentru care nu primisem factura, și sunt sunat de o doamnă supărată care mă roagă să nu mai fac asta pentru că pe mailul respectiv intră și șeful și o ceartă, și îmi explică pe un ton certăreț că problema e la mine, ea și-a făcut treaba. Îmi pare rău, dar nu asta e problema. Am nevoie de factură, nu cert pe nimeni.

Când eram student și am vrut să îmi iau bilet de tren spre Ploiești, cu încă un coleg, doamna de la casa de bilete ne-a repezit că nu avem mărunt, să mergem să schimbăm. Doar știm că trebuie mărunt și cât costă biletul, de ce ne ducem așa acolo? Că ea nu are timp de din astea. Am fost, am schimbat – că aveam și timp, din fericire. Ne-am întors la casă și nu ne-a dat restul ok. Cum eram amândoi justițiari în ziua aceea, am vrut să facem o reclamație. A venit o altă doamnă să ne roage să o iertăm, să nu facem reclamație, că a avut o zi proastă. După care tocmai doamna cu pricina care nu avea timp să ne rezolve problema a lăsat baltă ghișeul și clienții să ne mai muștruluiască o tură în timp ce se și scuza.

În bloc. Cu câțiva ani în urmă, coborând pe scări la fosta locuință, am simțit un miros de cauciuc ars la un etaj, care se și umpluse de fum alb. Am încercat să identific de unde venea, am bătut la ușa din spatele căreia părea să vină fumul, și un a răspuns nimeni. Am sunat administratorul, care mi-a spus că locuiește un vecin mai în vârstă acolo, dar îl văzuse plecând. A mai ieșit o vecină datorită fumului și mirosului, dar a intrat înapoi în casă. După ce am vorbit din nou cu administratorul am  sunat la pompieri. Până să ajungă echipajul, a apărut în bloc și administratorul, a mers iar la ușă, și a reușit să dea de vecin. Nu auzea bine, și fierbea niște smoală în bucătărie, cu ușile închise, să sigileze niște damigene de țuică. Nu am mai putut anula intervenția pompierilor, care au venit și au bombănit, și ei, și echipajul de poliție care îi însoțea, și vecinii care au apărut nervoși și se întrebau cine e boul care a sunat. Ei bine, eu eram!

Cu și mai mulți ani în urmă, în alt oraș, vecinul de dedesubt, cu două etaje mai jos, a început să își bată mama și să spargă lucruri prin casă. Am sunat la poliție, alți vecini la jandarmi care l-au și săltat (despre disfuncționalitățile instituțiilor de forță vorbim cu altă ocazie, poliția a sunat la mine la ușă să îmi ceară datele înainte de a se duce la apartamentul cu incidentul). Și de data asta s-au supărat niște oameni că de ce am făcut asta,  a avut și el o zi mai proastă.

Am mai avut comentatori aici pe blog care mi-au zis tot felul de lucruri, în urma unor articole. Cel mai simpatic a fost un domn care mi-a zis că sunt o jigodie cu foarte multă carte. Acum mă aștept să fiu numit și turnător sau cine știe ce. Așa că mai spun ceva, în loc de concluzie.

Există trei probleme majore cu hai să ne înțelegem, hai să îl înțelegem, suntem oameni ș.a.

  1. Nu există scuză pentru nesimțire, cu atât mai mult atunci când ocupi o poziție de interes public (aviz mai ales cadrelor didactice). Avem noi vorba aceea cu cei șapte ani de acasă, și nu e degeaba. Și la nesimțire intră și nerespectarea obligațiilor contractuale, dar și nerespectarea cuvântului dat.
  2. În fond, în aproape toate tipurile de interacțiuni care duc la îndemnul de înțelegere se poate ajunge la conflict. Poate că eu nu am o structură mentală suficient de stabilă pentru a putea gestiona verbal o astfel de neînțelegere, poate nu o are cealaltă persoană, poate nu o avem niciunul. Și atunci? Ce facem când suntem față în față, ocolind complet autoritățile, și nu ne înțelegem? Ne luăm la bătaie? Nu, mulțumesc, nu vreau să fiu responsabil legal de ceea ce pățește celălalt. De ce să mă duc eu direct să bat la ușa vecinului în stare de ebrietate care face scandal? De ce să merg (și cu ce drept) să vorbesc cu un profesor care nu consider că își face treaba, atunci când el face parte dintr-o instituție căreia i-am încredințat copilul, cu care am o relație contractuală, și care are prevăzute mecanisme instituționale de comunicare? Și dacă totuși merg și nu ne înțelegem, ce facem?
  3. După cum am spus și mai sus, înțelegerea nu face decât să rezolve punctual o situație, transformând o problemă mai mare într-o problemă strict interpersonală. Dacă mă duc la cineva să ne înțelegem, că suntem oameni, mă înțeleg eu cu el. Poate consideră că îmi face mie o favoare. Va fi, poate, mai atent doar în relație cu mine. Dar dacă vrem să mai îndreptăm lucruri pe ici pe colo în lume, e nevoie de mai mult decât atât.

Așa că hai să nu ne înțelegem, pentru că oamenii mai și greșesc și de multe ori trebuie trași la răspundere instituțional, nu personal. Mai ales când pare să existe un precedent sau când înțelegerea posibilă face mai mult rău decât bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.