Am așteptat să apară și alte teme de discuție în onlineul românesc până să scriu asta, printre altele pentru că este o temă sensibilă care, pe platformele media, a încins din nou spiritele și a polarizat opiniile.

La final de septembrie au apărut două postări, aparent diferite, ale unor instituții de stat, demonstrând cu multă elocvență bravura a doi angajați în luptă cu relele din societatea românească.

Primul dintre aceștia, jandarmul Florin, a reușit printr-un spirit de observație ieșit din comun, să identifice o activitate ilegală care se petrecea chiar în fața blocului în care locuia, și a prins doi tineri care „au folosit husa telefonului pe post de ascunzătoare pentru substanțele interzise”. O victorie mică pentru societate, dar una imensă pentru Jandarmeria Română și un moment de cumpănă în viața eroului nostru.

Riscul identificat a fost atât de mare încât „Florin a condus-o pe soția lui acasă, având grijă să nu o expună niciunui pericol”, și s-a întors după aceea pentru a captura cu succes husa de telefon și cuiele buclucașe. Nu-mi dau seama foarte bine cum anume a făcut un bine societății această acțiune a lui Florin, care nu a făcut însă decât să urmeze ordinele într-o țară în care justiția și instituțiile de forță depun de ceva vreme eforturi foarte mari de criminalizare a consumului de droguri, după cum bine o arată Eugen Hriscu aici, pentru o miză extrem de neclară și fără niciun fel de abordare coerentă.

Al doilea angajat, poștărița Iolanda ‚dintre clanuri’, a fost lăudată lacrimogen de Compania Națională Poșta Română pentru activitatea desfășurată în comunitatea din cartierul Gârcini din Săcele, „considerat cea mai mare comunitate de romi din Sud-Estul Europei”.  Un rasism deloc subtil răzbate prin absolut toate paragrafele din postarea lungă de Facebook. Toată lumea știe, în Țigănie nu intră nimeni. Doar Jandarmeria, să calmeze spiritele, Pompierii, că fac foc în mijlocul casei, până o ard de tot, și Poșta Română. Adică Iolanda. Nici Salvarea nu prea ajunge fără pază de la poliție.

Situația sumbră din Gârcini e descrisă și prin citarea scriitorului favorit al instituțiilor de forță, Marian Godină, obligat uneori să își desfășoare munca printre mirosuri de fecale și de sărăcie. De-a dreptul înfiorător, noroc că are mereu parfum la el să-și dea pe cagulă.

Dar nu la fel de înfiorător ca mulțimea de oameni care au preluat postarea cu amuzament și încântare, lăudând activitatea poștăriței și penelul fără cusur (da, sunt ironic) al PR-ului Poștei, cărora nu li se pare nimic greșit în modul în care este scrisă, și care deplâng corectitudinea politică și alte himere postmoderne atunci când le atragi atenția.

Din păcate, nici măcar nu poți blama pe nimeni pentru această situație. Suntem atât de obișnuiți cu asemenea discursuri și situații încât au ajuns normalitatea pentru cei mai mulți, și efortul constant de mutare a răspunderii de la instituții la tot felul de probleme individuale esențializate (x nu vor să muncească, y au altă mentalitate s.a.m.d.) ne-a orbit de multă vreme atunci când vine vorba de unele probleme de fond.  

Mă voi rezuma la două aspecte problematice ale postării.

Primul este o esențializare a comunității din Gârcini, care întrunește toate stereotipurile despre romi și sărăcie întâlnite în societatea noastră. Mizerie, violență, criminalitate, aparentă lipsă de responsabilitate socială, de educație și de practic toate lucrurile care ne fac oameni și cetățeni. Și care nu ar trebui să existe într-o postare a unei instituții care îndeplinește o funcție importantă în societate, și mai este și în proprietatea statului român.

Al doilea este perfect rezumat de ultimul paragraf:

Fără curajul Iolandei, Gârciniul ar fi asaltat demult instituțiile din Săcele. Fără pensii și alocații livrate la timp, fiecăruia în parte, romii din cartier ar fi ieșit demult în stradă să-și ceară drepturile. Sau, cel puțin, așa se zice acolo, local: prin simplul fapt că își face treaba, factorița Poștei Române reușește să țină pe loc o problemă socială locală ce poate exploda oricând.

Permiteți-mi să traduc acum ce scrie. Răspunderea unei probleme sociale serioase este plasată pe umerii unui singur om, angajată a unei Companii Naționale, singura responsabilă de ținerea sub control a unei comunități care altfel ar risca să nu beneficieze de niște drepturi prevăzute în legislație. Sau, cu alte cuvinte, un eșec instituțional de proporții este reconfigurat stilistic astfel încât devine consecința unui mod de trai atribuit direct unei anumite comunități etnice și responsabilitatea unei instituții poștale, care la rândul ei o pasează unei angajate, plătite cel mai probabil extrem de prost.

Și, la fel ca în alte comunități respectabile din România (mă uit la Cluj aici, dar nici cu București nu îmi e rușine), sărăcia și problemele asociate stau cel mai bine izolate, ținute sub control, la marginea orașelor sau a cartierelor respectabile, pe care ar risca altfel să le contamineze. Doamne ferește să asalteze romii din Gârcini instituțiile curate din Săcele și să își ceară drepturile. Cum e posibil ca o comunicare oficială a unei instituții de stat să spună asta?

Cu Florin și Jandarmeria e cam aceeași poveste. O instituție trâmbițează excesul de zel al unui angajat, în afara programului, la patru ani după ce un exces de zel similar dar mult mai amplu a dus la dosarul 10 august și la un mare scandal care încă nu s-a încheiat dar de care încercăm să ne spălăm elegant pe mâini.

Ce se va întâmpla când Iolanda, Florin și alți angajați respectabili ai statului român își vor da demisia sau vor ieși la pensie? Se va destrăma societatea pentru că instituțiile care mențin în mod extrem de șubred niște aranjamente discutabile nu își fac treaba decât dacă au noroc să găsească asemenea angajați model? Vor exploda problemele legate de consumul unui cui ascuns în husa unui telefon sau va ajunge la oraș toată mizeria băgată de autorități sub preș în comunitățile sărace?

Până una alta, toată lumea se culcă pe o ureche și se îmbată cu astfel de mici victorii aparente care trâmbițează absurditatea unui mod cel puțin discutabil de guvernare.