Multă lume, în jur, se plânge de lipsa rezolvării, în România, a tot felul de probleme. Unele mari, economice, precum prețurile din energie sau dezechilibrul bugetar. Altele care țin de dezvoltarea urbană, precum lipsa trotuarelor libere și absența pistelor pentru biciclete prin București. Altele mult mai punctuale, dar în fond tot fundamentale, precum ecuația spitale-catedrale.

Dacă (te) întrebi de ce nu se schimbă nimic, de multe ori ajungi la un fel de esență a noastră. Românii sunt așa și pe dincolo. Politicienii la fel. Bărbații la fel. Femeile la fel. În fiecare dintre noi există cel puțin o esență, dacă nu mai multe, care ne creionează într-un fel destinul. Despre instituții nu prea se vorbește, cel puțin nu în sensul extins. Problema sau problemele par a fi situate, în fond, la noi, sau mai rău, în noi. Și nici nu se pot rezolva pe termen scurt, ci pe termen lung, prin educație. Așa facem România și românii altfel, educându-i, pentru că prezentul –astfel–  nu e bun, trimitere la dezbaterea Boia-Mihăilescu.

Înainte de a fi însă români, bărbați sau femei, politicieni, oameni de afaceri sau simpli cetățeni, suntem însă oameni. Și preluând ceea ce spunea Graeber în Direct action, parafrazându-l pe Marx, dacă există ceva în mod fundamental uman, acel ceva este capacitatea de a imagina lucruri și de a le aduce la realitate.

David Graeber vorbește despre două tipuri de imaginație, prima fiind imaginația identificativă, sau capacitatea de a-ți imagina punctul de vedere al celuilalt, care se află la baza relațiilor sociale, și a doua imaginația imanentă: capacitatea de a imagina și de a scoate la suprafață noi moduri de a fi, atât sociale cât și politice.

Ceea ce spune Graeber nu e nici pe departe unic. Regăsim un punct de vedere similar la alt antropolog, Tim Ingold, care îl parafrazează însă pe Deleuze, de data asta doar pentru a descrie antropologia ca o filosofie cu oamenii în ea, sarcina acesteia din urmă fiind, pentru Deleuze, crearea de concepte. Ingold vede antropologia ca fiind situată la intersecția dintre experiență și imaginație, scopul ei fiind, în final, să ne permită diferite moduri de a ne imagina ceea ce ar putea fi sau deveni viața noastră pornind de la ceea ce este în prezent, pentru diferiți oameni din diferite locuri.

Ce ne împiedică să o facem, însă? De ce vedem în mod constant aceleași rețete obosite la o serie de probleme (de multe ori și ele mai mult imaginate decât reale) recurente? În zona corporate, cea frumoasă și plină de autori care se întrec în bestselluri, mai că nu ești băgat în seamă dacă nu vorbești despre inovație din cinci în cinci minute. Și totuși, cu atâția oameni deștepți în jur și cu inovația, gândirea laterală și în afara cutiei la ei în buzunar, de ce e atât de greu să ne imaginăm puțin că putem ieși din tipare? Darămite să o și facem?

De ce nu putem ieși din paradigma discursului despre educație, ca unică soluție a tuturor problemelor? Este discursul acela în care ne poziționăm condescendent și ne uităm de sus la masa de analfabeți funcționali, needucați financiar, din care fac parte și părinți, și bunici, și prieteni, și vecini, și mulți ai pierzători ai schimbărilor din ultimele decenii. Pentru că educația despre care vorbim e, de cele mai multe ori, un anumit tip foarte specific de educație. Care dezvoltă competențe (digitale, financiare, s.a.m.d.), și nu o educație care să te transforme în om, în sensul de mai sus. Sau în om, în sensul de persoană care să nu se mai uite de sus la semeni și să încerce să îi (re)educe cu forța.

(Ne) lipsește complet imaginația din această poveste. Și cea identificativă, pentru că devenim prea ușor incapabili de a ne pune în locul celorlalți, încercând în schimb să-i aducem pe toți cu forța în locul nostru (chiar dacă nu ține doar de educație), și cea imanentă, pentru că devine din ce în ce mai greu să îți imaginezi cu adevărat ceva nou.